Liberul arbitru și libertatea o iluzie. Oare? - Experimentul de tip Libet- Ce este voința?
Determinism
Vorbind la modul
general există două mari curente filosofice care propagă astfel de idei cum că
liberul arbitru ar fi o iluzie (halucinație). Acestea sunt: determinismul
(cauzalitatea) și indeterminismul (întâmplarea). Definițiile date de
către dexonline.ro atât
determinismului cât și indeterminismului sunt următoarele:
„DETERMINÍSM s. n. Teorie,
concepție potrivit căreia fenomenele sunt generate de înlănțuiri de cauze și
efecte, prin condiționări și legități, prin interacțiuni necesare și
repetitive. și „(Îs) ~ mecanicist (sau, rar) mecanist Concepție filozofică
neștiințifică conform căreia se identifică cauzalitatea cu necesitatea,
excluzând întâmplarea din natură și societate, dar și intervenția omului. 5
(Pex) Fatalism.Din fr. déterminisme.”
„INDETERMINÍSM s.n. Concepție antiștiințifică,
idealistă, care neagă existența legilor obiective ale dezvoltării,
absolutizează întâmplarea, ignorând necesitatea, contestă principiul
cauzalității și afirmă că mersul lucrurilor și activitatea oamenilor sunt
expresia unei abstracte „libertăți de voință”. [< fr. indéterminisme].”
Am afirmat „la modul general” fiindcă conform The Oxford
Handbook of Free Will există aproximativ 90 de tipuri diferite de determinism.
Ne vom ocupa de cel fizic. Determinismul fizic merge mână în mână cu cel cauzal
pentru că se întrepătrund. Există unii adepți ai determinismului cauzal care
susțin și determinismul fizic. Adepții determinismului fizic admit numai cauze
de ordin fizic, alții sunt deschiși față de ideea de cauzalitate mentală- toți
exclud partea spirituală din ecuație. Determinismul fizic se învecinează și
coexistă cu ateismul - oricum cu un singur search pe Google se găsesc
nenumărate articole în acest sens.
Acum, să aruncăm o privire asupra afirmațiilor a două persoane
emblematice ale ateismului, bineînțeles adepții ai determinismului:
Stephen Hawking (fizician și ateu) : „ E greu de închipuit
cum ar acționa liberul-arbitru când comportamentul nostru este determinat de
legi fizice, astfel încât s-ar părea că nu suntem decât niște mecanisme
biologice, iar liberul-arbitru este doar o iluzie”1. Afirmația se bazează
pe presupoziția că comportamentul nostru este determinat de către
legile fizice. Acestea ne-ar obliga să acționăm. Dar se omite aspectul cel mai
important și anume comportamentul uman se „șlefuiește”, crește și se dezvoltă
în funcție de legea morală din om, prin împlinirea de bunăvoie a imperativelor
date de către aceasta. Legea obiectivă a moralei este cea care dă valoare
comportamentului uman, iar nu legile fizicii. Ea este cea care ne face cu
adevărat liberi. Prin urmare, afirmația dl. Hawing nu poate fi catalogată drept
științifică (nefiind un fapt științific), ci propria sa părere cu privire la
liberul arbitru (Trebuie de fiecare dată să facem distincția dintre faptele științifice
și preferințele oamenilor de știință). Desigur, mă refer la morala ca dat
ontologic, nu morala în calitate de convenție socială, mai exact la aceea
morală sădită de Dumnezeu în om după cum ne încredințează sfântul Apostol
Pavel/ Paul: „Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei
împlinesc legea vor fi îndreptați. Căci, când păgânii care nu au lege, din fire
fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta
legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor şi prin judecățile
lor, care îi învinovățesc sau îi și apără” (Romani 2, 13-15).
A doua persoană la fel de cunoscută publicului larg este Richard Dawkins
(biolog și ateu). La fel, el descrie despre un Univers indiferent din punct de
vedere moral care controlează comportamentul uman: „Într-un Univers al
forțelor fizice oarbe și al replicării genetice, unii oameni vor avea de
suferit, alții vor avea noroc și nu s-ar găsi niciun și nicio noimă în asta,
nici vreo formă de dreptate. ... Nimic altceva decât indiferența oarbă,
nemiloasă. ADN -ul nu cunoaște și nici nu-i pasă de nimic. ADN-ul pur și simplu
există. Iar noi jucăm după cum ne cântă”. 2
În primul rând, autorul pleacă de
la premisa că acest Univers este rezultatul forțelor
oarbe. Ne putem întreba: cum forțele oarbe iraționale , neinteligente,
inconștiente creează rațiunea, conștiința și mai ales geniu omului?
În al doilea rând, se uită că pe
lângă „replicării genetice” mai există o ramură a științei numită epigenetică.
Omul de știință dr. Bruce Lipton (biolog) ne vorbește despre acest lucru: „ Vreau
să evidențiez că o genă este, în esență, doar o schemă. O schemă care creează
proteinele, ce reprezintă bazele corpului. Sigur, proteinele ne conferă
însușirile fizice și de comportament, dar nu sunt controlate
de gene. Genele doar construiesc „piesele”. Lucrurile care ne
controlează sunt gândirea, credințele, atitudinile. Modul
de gândire e convertit în compuși chimici care parcurg corpul și controlează
activitatea genelor. Deci, dacă vă schimbați gândurile, vă schimbați și
propria biologie. Azi, aceasta este frontiera științei: epigenetica.”3
Înțelegem de aici că mintea este
distinctă de creier, creierul fiind suportul minții. Mintea/Rațiunea/Conștiința
sunt facultăți ale sufletului și nu rezultatul neuronilor, creierul fiind
suportul rațiunii. Suntem în mod liber stăpânii pe acțiunile noastre pe corpul
nostru. Modul cum gândim influențează până și cele mai mici particule ale organismului
nostru.
Afirmația lui Richard„ ADN
-ul nu cunoaște și nici nu-i pasă de nimic” - nu contestăm, nu trebuie să-i
pese ADN- lui, ci conștiinței. Conștiința se ocupă de acest
domeniu. Nu degeaba ea este numită în creștinism „glasul lui Dumnezeu din om”.
Iar noi jucăm după cum ne cântă - aș adăuga cuvântul conştiinţă pentru
ca afirmația să fie completă și să aibă sens și ar suna așa: Iar noi
jucăm după cum ne cântă conștiința.
Un alt adept
cunoscut al determinismului fizic este dl. Sam Harris, om de știință,
specialist în neuroștiințe și ateu: „Întreg comportamentul nostru își
găsește sursa în evenimente biologice despre care nu avem o cunoaștere
conștientă: acest lucru a sugerat dintotdeauna că voința liberă este o iluzie”4.
Răspundem printr-o succesiune de afirmații retorice:
Autorul este conștient când scrie și
susține astfel de lucruri? Decizia lui de a face o astfel de remarcă
inconștientă (așa reiese din cele susținute: nu avem o cunoaștere conștientă)
și neliberă mai poate fi luată în considerare? Mai este plauzibilă? Mai poate
fi considerată rațională și să treacă drept adevăr? Să înțeleg că toate
cercetările și descoperirile sale din domeniul neuroștiințelor sunt rezultatul
unei cunoașteri inconștiente și implicit nelibere? Dacă „nu avem o cunoaștere
conștientă” cum a devenit conștient de aceste cuvinte? Și firește ca orice
naturalist/materialist adept acestui curentului filosofic face abstracție
de morală, fiind foarte importantă în descrierea comportamentului uman. Mă
refer la morala ca dat ontologic, iar nu la o simpla convenție. (vezi morala și morală) În fine, nu mai are rost să zăbovim
asupra acestor idei puerile și penibile susținute de către aceștia.
Și totuși cum este posibil
ca asemenea persoane să susțină astfel de enormități.
Om de știință, matematician, bioetician și un mare apologet
creștin, John Lennox, ne lămurește în această privință: „ problema este
însă că multă lume conferă tuturor declarațiilor făcute de oameni de știință
aceeași autoritate care i se cuvine doar științei, pentru simplu fapt că au
fost rostite de un om de știință. Este un obicei riscant, pentru cercetătorii -
până și cei geniali - pot face chiar erori grave. Fizicianul Richard Feynman,
laureat al premiului Nobel, spunea că în afara domeniului său de
activitate omul de știință este la fel de prostănac ca oricare alt om .” El
mai atrage atenția asupra unui lucru : „ este la fel de greșit să spui
că știința ar fi singura cale spre adevăr. Este o idee foarte răspândită în
zilele noastre care poartă numele de „scientism” ... din păcate, ideea că
știința ar fi singura cale spre adevăr îi face pe mulți să creadă că
„științific” înseamnă același lucru cu „rațional”, adică în concordanță cu
rațiunea. Este evident ceva fals ... Gândiți-vă puțin: dacă știința ar fi
singura cale spre adevăr, ar trebui să ne descotorosim de jumătate din
catedrele de la orice facultate - istorie, literatură, limbi străine, artă,
muzică doar pentru început. Aceste discipline necesită „folosirea rațiunii, la
fel ca majoritatea lucrurilor din viață. Rațiunea are o arie de acoperire mult
mai largă decât știința”.5 Și
continuă: " cuvântul „iluzie”/„halucinație” este un concept care
aparține psihiatriei și înseamnă credință falsă, constantă, în ciuda dovezilor
contrarii care se pun la dispoziție”6. Iar domnii Stephen, Richard și Sam
Harris nu sunt psihiatri pentru a susține că liberul arbitru este o
simplă iluzie/halucinație, aceasta fiind în afara domeniului lor de
expertiză/de cercetare.
Într-o altă lucrare de a sa John C.
Lennox după ce face rapid o trecere în revistă a argumentelor de tip
determinist împotriva liberului arbitru conchide:
„Este evident [...] că există o legătură strânsă, în
special cazul ateului, între determinism și reducționism -
concepția conform căreia entitățile nu sunt mai mult decât suma părților lor
și, prin urmare, pot fi explicate deplin când sunt reduse la părțile respective
în analiză[...]presupunerea care stă la temelia multor luări de poziție
împotriva liberului arbitru este naturalismul sau chiar materialismul.” În
concepția deterministă „nu există supranatural, nici cauzalitate sus
-jos , nici vreo fisură în lanțul cauzal care leagă fiecare fenomen de
materialul de bază al Universului. [...]Eu neg această premisă. O neg și
datorită faptului că sunt și un om de știință, nu în ciuda acestui lucru.
Susțin că știința în sine - practic, chiar faptul că putem practica știința -
este un indiciu că Universul acesta nu este tot ceea ce există.[...] Este o
concluzie (cea împotriva liberului arbitru) neobișnuită, mai ales că este
enunțată în numele științei, când unul dintre aștrii săi cei mai strălucitori,
Albert Einstein, susținea că teoriile științifice sunt creații libere ale minț
umane. Este ciudat și pentru că, în mintea celor mai mulți oameni, libertatea
omului este asociată cu moralitatea și demnitatea umană. Chiar ne dorim să
lăsăm deoparte moralitatea, să nu spunem nimic despre conceptul de
dragoste?[...] În mod ironic, mulți dintre așa-numiții "noi atei"
continuă să tune și să fulgere împotriva religiei, susținând că este o amăgire
rea care trebui eliminată. Folosirea cuvântului "rea" arată că furia
lor este o furie morală și dă imediat naștere întrebării: cum pot avea un
concept moral dacă, așa cum spunea citatul lui Dawkins de mai sus, cred că
"nu există nici bine, nici rău" și comportamentul este redus la un
dans după muzica ADN -ului nostru: cum mai poate fi cineva învinuit pentru
acțiunile sale? În concepția deterministă a lui Dawkins, problema răului nu
există, pentru simplu motiv că nu există răul, conform concepției sale de
viață. Și dacă așa stau lucrurile, care mai este sensul reacției sale față de
religie ( sau față de orice altceva), de ce ar spune că este un lucru rău?
Sigur, nu toți ateii sunt de acord cu Dawkins. Într-adevăr, izbucnirile morale
împotriva creștinismului ( sau oricăror altor lucruri) arată că Dawkins nu pare
să fie de acord cu Dawkins tot timpul! Dizolvarea problemei răului până la
anularea oricărui sens nu este pe placul marii majorități a oamenilor.
Determinismul cauzal, fie el genetic sau de altfel, țintește prea sus. Nu
distruge doar moralitatea, distruge orice semnificație. Ironia supremă în toate
acestea este că mulți dintre ateii citați sunt exact oamenii care cred că
creștinismul îi oprimă pe oameni, îi devalorizează, le fură libertatea. Acum ei
ne spun că nu avem niciun fel de libertate. Minunată logică![...]Timp Lewenes,
specialist în filosofia științei la Cambridge afirmă că:"Neurologia încă
nu a arătat că libertatea ar fi o iluzie"[...] Dar nu toți atei sunt
deterministi. De exemplu, Peter Tse, un specialist contemporan în neuroștiințe,
de la Dartmouth College, analizează "modurile în care voința liberă poate
fi realizată în cadrul unei arhitecturi neuronale și a procesării informației
asociate acesteia [...] Filosoful Thomas Nagel, care este ateu, susține că
naturalismul menționat mai sus, asumat de cei mai mulți scriitori atei și care
pare să fie, așa cum a mai spus, responsabil în foarte mare măsură pentru
determinismul lor, este într-o poziție dificilă, la modul cel mai serios :
"Conștiința este obstacolul cel mai izbitor pentru un naturalism
cuprinzător care se bazează numai pe resursele științei fizice... dacă abordăm
problema aceasta în mod serios și îi urmărim consecințele, aceasta amenință să
descopere întreaga imagine a lumii naturaliste". [...] O altă
capacitate care ar fi imposibil să existe fără liberul-arbitru este capacitatea
de a iubi.[...] Pentru a fi o ființă morală este nevoie în primul
rând de conştiență morală. Din câte știm, ființele omenești sunt
singurele creaturi de pe pământ care au o astfel de conştiență. Poți să dresezi
un câine, prin disciplină riguroasă, dureroasă și să-l înveți să nu fure un
cotlet de pe masă, dar nu vei reuși niciodată să-l înveți pe un câine de ce
este greșit din punct de vedere moral să fure. Nu are noțiunea de moralitatea
și nu o va avea niciodată. În al doilea rând, dacă cineva vrea să se comporte
moral, nu este de ajuns să fie conștient de diferența dintre bine și rău din
punct de vedere moral; trebuie să și aibă suficientă libertate de voință pentru
a alege liber să facă binele sau să facă răul. În această privință, există o
diferență de categorie totală între cel mai avansat computer și o ființă
omenească. Un computer îți poate oferi răspunsurile la probleme morale pe care
este programat să ți le dea; dar nu va înțelege, nici nu va fi conștient de
moralitate. Prin urmare, nu poate fi socotit responsabil din punct de vedere
moral, pentru alegerile și comportamentul său. Spre deosebire de acesta,
ființele umane nu sunt programate în acest sens. Oamenii au capacitatea de a
alege și, prin urmare, de a lua decizii morale".7
Sfântul Grigorie de Nissa
(335-395) în lucrarea sa Despre învățătura creștină în
capitolul XXXI scoate în evidență un aspect important: "Căci numai
ființelor neînsuflețite sau necuvântătoarelor le este propriu să fie conduse de
voință străină, după placul altora. Iar natura rațională, cuvântătoare și
intelectuală, dacă ar pierde libertatea (voința liberă), a pierdut odată cu ea
și darul inteligenței. Căci la ce va întrebuința cugetarea, când libertatea de
alegere ceva din cele dorite stă în puterea altuia?" . Cu alte
cuvinte, dacă nu ar exista liberul arbitru (dacă ar fi o iluzie) atunci nu ar
mai exista inteligența umană și nu poate exista rațiunea. Științele ar fi
lipsite de valoare, ilogice și în consecință știința nu ar mai fi existat. Cei
ce susțin acest curent filosofic sunt cu totul inconștienți și cad inevitabil
în absurd.
Lucrarea voinței cu cea a
minții raționale lucrează împreună. Ele coexista și se întrepătrund. Nu
pot fi concepute separat. Sunt distincte, dar lucrează în mod sinergic. Dacă
neuronii și moleculele noastre gândesc și decid în locul nostru ce rost și ce
valoare ar mai avea darul inteligenței, al cugetării, a conștiinței de sine?
Faptele noastre nu ar mai fi ale noastre.Și de unde pretențiile anumitor oameni
că doar știința ne poate furniza adevărul? Dar s-ar mai putea vorbi despre
adevăr? Ar mai exista adevăr? Și pentru ce ar mai respecta sau ar mai da careva
crezare vreunui om de știință dacă rațiunea sa liberă nu este responsabilă
pentru descoperirile sale? Ne încredem în moleculele? Trecem de la încrederea
în Rațiunea supremă la încrederea în forțele oarbe iraționale ale lumii care
decid in locul nostru? Dacă adevărul nu este liber, nu există adevăr.
Așadar, determinismul, concepe
ființa umană ca pe o simplă entitate fizică, fără suflet, lipsită de orice
moralitate. Omul nu este un subiect, o persoană ca-n creștinism, ci doar un
simplu obiect „viu, un biet animal care vine din nicăieri și se îndreaptă către
nicăieri - după cum bine remarcă marele filosof român Petre Țuțea . Conform
concepției acestora, comportamentul uman este determinat asemenea unei pietre
ce cade sub legea atracției gravitaționale. Aceștia coboară omul în lumea
obiectelor. Îl reduc doar la materie, la atom, la moleculă, omul ne mai fiind o
persoană liberă, conștientă de sine. Firește, este o viziune sumbră, irealistă,
fictivă , neștiințifică bazată pe propria lor credință în forțele oarbe și
iraționale ale universului. Ei uită (nici măcar nu vor să audă și să înțeleagă)
că omul nu este doar o mână de atomi supus în mod determinist legilor cauzale
și naturale din univers. El este o ființă vie, trup și suflet, este un suflet
viu. El este "cineva", nu numai "ceva", tocmai
datorită sufletului său. Ceea ce-l face pe om să fie "cineva" este
conștiința de sine și capacitatea de reacții conștiente și libere, legate
direct de sufletul său. Numai prin suflet omul se manifestă ca
"cineva" conștient și unic, și cu voința de a fi și de a se desăvârși
continuu și veșnic. Omul este un subiect viu, real și unic și datorită acestei
calități este capabil de comunicare și comuniune, ceea ce îl face cu adevărat
liber. Animalele și obiectele nu sunt "eu"-ri /subiecte și nici nu
sunt capabile de cunoașterea rațională , de comunicarea rațională sau de
comuniune. Persoana umană se manifestă prin capacitatea ei de cunoaștere a
sinelui, prin determinarea de sine, prin punerea în practica a energiei
creatoare din ea, prin capacitatea ei de a cunoaște nu numai lumea
creată, ci și pe cea necreata, dumnezeiască. Persoana se manifestă în și inter-relație,
atunci când se descoperă altei persoane. Persoana nu poate fi supusă studiilor
științifice exacte pentru simplu fapt că nu este un obiect. Doar o parte a
omului poate fi studiată, adică trupul său, biologia sa, iar voința nu își are
obârșia în trupul omului. În acest sens, sfântul Sofronie Saharov afirmă
:"cunoașterea științifică și filozofică se exprimă în noțiuni și
definiții :dar persoana e o ființă inaccesibilă formelor filozofice sau
științifice de cunoaștere: în adâncul ei ea este ca Dumnezeu, incognoscibilă
din afară, dacă nu se descoperă pe ea însăși unei alte persoane"8.
Și să nu uităm că legea naturală
(din fizică de ex.) nu trece prin subiectivități umane în vreme cea morală
trece și se manifestă prin subiectivități. Asta n-o face mai puțin lege. Ea
este "obiectivă", dar este "în noi". Dar manifestarea ei
aici pe pământ trece prin eurile noastre, în vreme ce manifestarea legii lui
Arhimede, nu trece, căci apa nu are "eu", nu are subiectivitate. Apa
deci nu poate încălca legea scufundării corpurilor. Dar eul uman poate încălca
această lege. Plus el poate să se comporte conform imperativelor morale sau nu,
are această libertate.
Experimentul de tip Libet
Adepții determinismului încearcă, în disperarea lor, să-și
întemeieze argumentația lor filosofică pe știință. Aceștia aduc în discuție ca
argument suprem împotriva voinței libere experimentul de tip Libet .
Dl. Harvey McMahon, om de știință, expert în neurologie
la Cambridge, activând în domeniul neuroștiințelor, consideră că
nu putem să ne folosim de acest tip de experiment pentru a justifica lipsa
liberului arbitru deoarece nu ne poate furniza vreo informație sau vreo dovadă
în acest sens:
„Nu există o paradigmă experimentală pură pentru a testa liberul- arbitru
ca alegere semnificativă. Astfel, deși experimentul de tip Libet este invocat
adesea pentru a susține că nu avem o voință liberă și s-ar putea foarte bine să
ajute la explicarea felului în care creierul poate lua decizii care nu invocă
cunoașterea activă sau pregătește luarea deciziilor, nu se ocupă de felul în care
și de momentul în care se iau deciziile cognitive.”9
Mai exact, experimentul de tip Libet se ocupă de ceea ce filosoful
american John Searle numește intenție prealabilă.10 Intenția
prealabilă sau acțiunile minții subconștiente sunt de natură reflexivă.
Aceste acțiuni ale minții subconștiente nu sunt guvernate de rațiune sau de
gândire, nu invocă cunoașterea activă. 11
Cea care este echivalentul liberului arbitru este botezată de către John
Searle astfel: intenția de acțiune. Ea oferă cunoașterea activă.
Cunoașterea activă sau intenția de acțiune ( percepția conștientă sau mintea
conștientă de sine) este cea care se ocupă de liberul arbitru/voința liberă. Mintea
conștientă de sine este autoreflexivă, iar nu reflexivă.12
Pentru o aprofundare onestă și
clară a acestor termeni: conștiință, subconștient, conștiință autoreflexivă și
reflexivă , voință, raportul dintre acestea, ce este conștiința, ce înseamnă
parte conștientă și parte subconștientă a minții, modul lor de manifestare, de
acțiune și interacțiune dintre ele, vom apela atât la studiile dl Dr. Bruce H.
Lipton (biolog și medic) cât și la cele ale dl. prof. univ. dr. Dumitru
Constantin-Dulcan un specialist român, om de știință ilustru, specializat în
domeniul neuroștiințelor, medic neurolog și psihiatru. Purcedem la acest demers
de aprofundare pentru a descoperi importanța lor din perspectivă științifică și
a elimina orice incertitudine și confuzie pe această temă. Desigur, există și
alți specialiști din domeniul neuroștiințelor dl. Vlad Ciurea, dl. doctor Leon
Dănăilă ș.a, dar eu m-am rezumat doar la cei doi.
De la Dr. Bruce H. Lipton descoperim:
„comportamentele reflexe
fundamentale, dobândite prin evoluție, sunt transmise la urmași sub formă de
instincte pe bază genetică. Dezvoltarea unor creiere mai mari, cu o populație
de celule neuronale mai mare, le-a oferit organismelor oportunitatea să nu se
bazeze doar pe comportamente instinctive, ci să învețe și din experiențele de
viață. Învățarea de comportamente reflexe noi este, în esență, un produs al
condiționării. Să luăm exemplu clasic a lui Pavlov, care și-a dresat câinii să
saliveze la auzul sunetului de clopoțel. Mai întâi i-a dresat sunând din
clopoțel și cuplând acel stimul cu o recompensă alimentară delicioasă. După o
perioadă, suna din clopoțel, dar nu le mai dădea de mâncare. La acel moment,
câinii erau deja atât de programați să aștepte mâncarea, încât, atunci când
suna clopoțelul, ei începeau să saliveze din reflex, chiar dacă mâncarea nu era
acolo. Iată un exemplu evident de comportament reflex „subconștient” învățat.
- Comportamentele reflexe pot fi simple, precum
ridicarea spontană a piciorului atunci când genunchiul este lovit cu un
ciocănel, apăsarea unui buton etc, sau complexe, precum conducerea unei mașini
cu 120km/oră pe autostradă aglomerată, în timp ce mintea conștientă îți este
angajată total într-o conversație cu un pasager. Deși pot fi extraordinar de
complexe, reacțiile comportamentale condiționate nu necesită aportul
creierului. Prin procesul de învățare condiționată, căile neuronale dintre
stimulii declanșatori și reacțiile comportamentale se „cablează” pentru a
asigura un tipar repetitiv. Căile cablate sunt „obiceiuri” . La animalele
inferioare, întregul creier este proiectat pentru a se angaja în reacții de
rutină la stimuli. Câinii lui Pavlov salivau din reflex, nu din intenție
deliberată. Acțiunile minții subconștiente sunt de natură reflexivă și
nu sunt guvernate de rațiune ori de gândire. La nivel fizic, această minte
este asociată cu activitățile tuturor structurilor din creier prezente la
animalele care nu au dezvoltat o conștiință de sine. ”13
Pe de altă parte: „Oamenii au dezvoltat o regiune specializată a
creierului asociată cu gândirea, planificarea și procesele decizionale:
cortexul prefrontal. Aparent, această porțiune a creierului anterior este
sediul proceselor minții „conștiente de sine”. Mintea conștientă de sine este
autoreflexivă; ea este un „organ de simț” nou dezvoltat ce ne observă
comportamentele și emoțiile.[...]Înzestrată cu capacitatea de a fi
autoreflexivă, mintea conștientă de sine este extrem de puternică. Ea poate
observa orice comportament programat în care suntem angajați, îl poate evalua
și poate decide, în mod conștient, să modifice programul. Putem să alegem în
mod activ cum să reacționăm la majoritatea semnalelor din mediu și dacă vrem să
reacționăm sau nu. Capacitatea minții conștiente
de a anula comportamentele preprogramate ale minții subconștiente constituie
fundamentul liberului arbitru”.14
La rândul său dl. dr.
Dumitru Constantin-Dulcan ne relevă :
„prelucrarea informației începe deja de la nivelul receptorilor situați în
periferie, unde este supusă unui proces de codificare în frecvență și de
modulare. La nivelul creierului există o percepție conștientă și o alta
inconștientă. Pentru a deveni conștientă, percepția trebuie să atingă un anumit
prag, o anumită intensitate a influxului nervos ajuns la creier și să conecteze
cortexul frontal, cingular anterior și parieto-temporal. Acestea sunt ariile
implicate în procesul conștiinței, după datele de care dispunem la ora actuală.
Să ilustrăm cele de mai sus printr-un exemplu. O imagine vizuală se transmite
prin nervii optici la ariile corticale occipitale, unde are loc decodificarea
acestora. Dacă are o anumită semnificație pentru noi este transmisă spre
cortexul frontal, de aici la cortexul parietal și temporal. Acesta este
mecanismul percepției conștiente. Dacă informația nu activează decât cortexul
vizual din lobii occipitali, percepția ei rămâne neconștientizată de noi. Este
doar o percepție inconștientă, ne spune Claire Sergent (2004).”15
„Iată un exemplu de conștientizare a unui gest motor:
Dacă în percepție sunt implicate mai multe
tipuri de informație, vor fi conectate și alte arii de asociație corespunzătoare
acestora. „Conversația” dintre aceste arii constituie procesul de gândire, ne
spune O.F. Crick și C. Koch (2003). Jean-Pierre Changeux, ca și alți
cercetători, vorbesc despre un spațiu de lucru global conștient, care include
structurile cerebrale descrise mai sus . În acest spațiu conștient își trimit
conexiunile procesorii senzoriali cu percepție autonomă, inconștientă. Pentru a
deveni conștient, un stimul trebuie să acceadă în spațiul de activitate
conștientă. Prelucrăm conștient infim de puțin în raport cu ceea ce repetăm:
conștiința este doar un vârf de aisberg. Percepția inconștientă este sursa a
ceea ce este numit „percepția subliminală”. Dacă stimulii nu ajung în spațiul
de percepție conștientă rămân imprimați doar în memorie și, de acolo, sunt
proiectați în conștiința noastră acționând fără să realizăm modul în care i-am
perceput. Pe acest mecanism se bazează reclamele comerciale [...] Capacitatea
creierului uman de a prelucra conștient și inconștient nu este doar un simplu
proces neurofiziologic, ci are o importanță capitală în viața noastră. Mă refer
doar la actele de utilitate în viața noastră practică. Ne însușim, mai întâi,
conștient o serie de deprinderi: scrisul, vorbitul, condusul unui autovehicul,
mersul, tastarea etc. Pe măsură ce învățăm ceva, pentru a deveni eficienți,
creierul îl transferă din registrul conștient în cel subconștient. Deprinderile
noastre devin „automate”, în timp ce vorbim, mergem, tastăm la pc. executăm
activități manuale etc. Creierul are o extraordinară capacitate și mobilitate
de a trece rapid de la un registru pe altul, în beneficiul randamentului
activității noastre. [...] (continuă făcând referire la colega sa Angela
Sirigiu care a efectuat acest tip de experiment Libet ) Decizia de execuție a
unei mișcări ar fi luată de creier înainte de a fi informată conștiința, spune
Angela Sirigiu. Centrul motor este cel care va selecta și stimula mușchii
necesari executării unui gest motor și , în acest scop, va modifica potențialul
electric al neurostimulării. În momentul când este pregătit pentru executarea
acestei acțiuni, centrul motor informează cortexul parietal de la care a primit
ordinul, iar acesta la rândul său va informa cortexul prefrontal de intenția
mișcării. Acum decizia de mișcare devine conștientă și din acest moment liberul
arbitru sau conștiința mai are la dispoziție doar câteva miimi de secundă
pentru a spune „da” sau „nu”.” 16
„Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza sau accepta
ceea ce creierul vrea să decidă” spune autoarea citată (adică dna Dr. Angela
Sirigiu -și este limpede că voința liberă nu este deloc o iluzie, ci este
foarte reală și autentică). În același sens, filosoful american John Searle,
vorbește despre„intenția prealabilă” și „intenția de acțiune”, ultima fiind
echivalentul liberului nostru arbitru.Pentru o mai ușoară înțelegere a acestor
fenomene neurologice, Angela Sirigiu ne oferă un exemplu (adică expune
experimentul de tip Libet ). Când cineva aruncă în față o minge, fără să fim
preveniți, avem impulsul involuntar să întindem mâna spre a o prinde. Acest
impuls este însă doar decizia centrilor motori care comandă musculatura
mâinilor. Devenim conștienți de ce se întâmplă după 350 de milisecunde. Dacă
decidem s-o prindem, sau nu, trebuie să deliberăm doar în 200 de milisecunde.
Este important însă că decizia aparține conștiinței noastre. [...] Același
lucru ne spune și Patrick Haggard (2004) despre liberul nostru arbitru. În
problemele emoționale pentru viață, liberul nostru arbitru are decizia.
Discuția este axată pe ideea că inițiativa creierului ar precede ca timp voința
noastră de acționa, ca și cum un„demon” ar fi ascuns în mașina creierului
nostru . Intrăm deja pe terenul ficțiunii și iar ne întrebăm dacă „gândim” sau
suntem „gândiți”. Relația dintre neurofiziologie și conștiință nu este ușor de
tranșat, fiindcă ridică mai multe întrebări, decât rezolvă. Dacă conștiința
este expresia funcționării creierului, de ce apare această independență în
decizia sa? Este ca și cum instanța care hotărăște este diferită de creierul nostru.
Cel ce decide pare să fie un „eu” distinct de creier. Și atunci, eu am în
primire un creier sau creierul mă are în primire pe mine? Dacă „eu” decid să
merg, merg. Dacă decid să mă opresc, mă opresc. Creierul mă ascultă. Deci eu am
supremația . Dar cine sunt „eu”? N-ar trebui să fiu creierul meu? Și mai ales,
unde este sediul eului meu? [...] cred că în permanență noi oscilăm între
conștient și inconștient(subconștient), între rațional și automatism.
Majoritatea acțiunilor noastre le executăm mai mult mecanic decât rațional. Și
acest mod de comportament este o expresie a adaptării creierului pentru
eficientizarea funcționării sale. Ar fi o dramă și un consum imens de energie
dacă ne -am implica pe deplin conștienți în toate gesturile noastre. Viteza noastră
de lucru ar fi enorm de mult încetinită: în scris, citit, mers, hrănit, etc.
[...] În opinia mea, conținutul unui act cognitiv și, deci, al unei conștiințe
se implică o întreagă istorie genetică, educațională, culturală, experiențială
și nu doar informații receptate ad-hoc și interpretare, cum se întâmplă la un
computer, care nu poate avea experiențe afective și culturale. Acesta este
motivul pentru care computerul nu va egala niciodată omul la nivel de
complexitate a vieții sale psihice. Anumiți oameni de știință reduc conștiința
exclusiv la creierul uman. Dacă da, la cel nivel de integrare?
Atomic-molecular? Într-un an nici un atom cu care am înmagazinat o informație
nu mai este același. La nivel neuronal? Ființele monocelulare și plantele au
conduite de adaptare, care le permit să existe, fără să dispună de un sistem
nervos. Poate fi redusă conștiința umană la reacțiile biochimice, care se
petrec în creier? Ca orice reacție chimică și acestea ar trebui să fie univoce,
univectoriale și liniare, adică să curgă într-un singur sens. Combinând o bază
cu un acid vom obține întotdeauna un singur rezultat: o sare. Ori, conștiința
este plurivectorială și neliniară. Gândul nostru se poate opri, se poate
întoarce, poate lua orice direcție vrea. Aceeași mișcare o vor avea și
neurotransmițătorii de la nivelul sinapselor? Am impresia că fenomenele se
petrec invers. Conștiința este cea care își alege suportul biochimic și
rețelele neuronale prin care "vrea" să se exprime.( ...) În fenomenul
conștiinței nu funcționează întotdeauna un singur gând, ci suntem adesea
asaltați concomitent de gânduri străine oricărei intenții. Deducem că sunt
activate concomitent mai multe rețele neuronale. De cine? Din acest motiv
misterul conștiinței nu poate fi redus la o simplă relație:stimul-răspuns. Și
în acest sens părem să fim mai mult gândiți, decât că suntem întotdeauna
gânditori prin propria voință. Avem o explicație, fie și conjuncturală,
limitată la ceea ce știm despre neurofiziologia creierului nostru și activării
unei rețele neuronale, atunci când gândim intenționat. Intenția mea este
stimul, iar gândul un răspuns. Dar atunci când gândurile, amintirile de mult
uitate, ne asaltează fără intenția noastră, cine stimulează neuronii, cine
răscolește cimitirul amintirilor de mult înmormântare? Unde este cauza care ne
activează gândurile? Eu cred că în mod indiscutabil, la nivel fizic conștiința
se exprimă prin creier, dar nu se poate reduce exclusiv la creier. Este cu mult
mai mult decât ceea ce "secretă" creierul. Repet legat de subiect: în
nici un potențial de acțiune de la nivelul membranei neuronale, în undele
activității electrice a creierului, în chimia sau anatomia să, nu se văd
sentimente, idei, pasiuni sau suferințe. Și totuși dincolo de ele este o
gândire, o conștiință, un univers de frământări poate de aceași intensitate ca
și aceea din centrul Pământului sau al Soarelui... Trăim concomitent în două
lumi-una conștientă, a orientării raționale și alta inconștientă, din care ne
vin pulsiuni, sentimente, intuiții, tristeți, sau exaltări neînțelese. (...)
Conștiința ar putea fi comparată cu un punct de miră, care selectează în
permanență rețeaua de neuroni și chimia prin care se poate exprima. Conștiința
este instrumentul care integrează engramele în concepte, idei, opere etc. Conștiința
ne dă coerență gândurilor noastre atât de răzlețe, atât de rebele și de
insistente. Este motorul propriei noastre existențe. "17
Într-o altă lucrare conchide : " există deci și
destin prin ceea ce porți ca programare condiționată ereditar și voință
liberă/opțiune prin ceea ce faci acum și aici. (destinul nu trebuie
înțeles ca fatalitate și totodată să ne reamintim de existența epigeneticii ) (...) Legile
cunoscute din fizică și chimie ne ajută să explicăm, atât cât putem explica,
fiziologia creierului, dar nu gândirea, conștiința ,viața afectivă( și voința
liberă/liberul arbitru). Înțelegem bine relația dintre psihic și substratul
său cerebral, interdependența reciprocă, ecoul patologic asupra celuilalt în
caz de suferință la unul din poli, dar de ce neuroni cu aceeași structură la om
și la un câine, spre exemplu, îl definesc pe unul om și pe altul doar câine, nu
știm. Sigur nu în diferența de volum stă răspunsul. Și atunci suntem obligați
să admitem că însușirile noastre psihice și intelective- gândire, afectivitate,
voință/liber arbitru etc. nu le putem explica decât prin însușirile Sursei,
fiind consubstanțiale ei."18
Și aș mai adăuga vorbele
dl. Luka Voino-Iasenețki, om de știință ilustru, chirurg și ierarh , cunoscut
și sub numele de Sfântul Luca al Crimeei :"uităm de ipoteza exprimată
de Kant, potrivit căreia rațiunea teoretică prin
experimentul științific este neputincioasă în egală măsură să demonstreze sau să
nege existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și libertatea
voinței. Aceste obiecte și probleme de aceea se și numesc transcendentale (care
depășesc domeniul științific)" 19
În cele descrise de către dl. Constanin Dulcan ne-a fost
furnizat un model de experiment efectuat de către dna Dr. Angela
Sirigiu.Am vazut ce implică acesta.
Un alt model de experiment
Libet ne este oferit de către dl profesorul John-Dylan Haynes :
„În experimentul dirijat de profesorul John-Dylan Haynes,
voluntarilor li se ceruse să apese pe un buton cu mâna stângă sau cu cea
dreaptă, la alegerea lor, fiindu-le solicitat totodată să ţină minte în ce
moment au luat decizia. Cercetătorii au descoperit că pot prezice ce mână vor
folosi voluntarii cu 7 secunde înainte ca aceştia să ajungă la o decizie
conştientă, doar prin studierea activităţii lor cerebrale.” - link. Înțelegem de aici că alegerea
din subconștient o precede pe cea din conștient. Acest lucru este ușor de
explicat. Vedem, că în link-ul aferent textului citat, autorul acelui articol
descrie experimentul și îl interpretează într-un mod cu totul neortodox.
Dar dragă cititorule, în lumina celor expuse până acum cu privire la
conştiinţă, subconștient, liber arbitru/vointă liber, ne putem delimita ușor de
aceste păreri forțate, formulate pe baza experimentului.
În primul rând, voluntarii din acest experiment și-au dat acceptul
dinainte de efectuarea acestuia că altfel nu ar mai fi fost numiți „voluntari”(
voința lor libera fiind dată de bunăvoie în mâinile savantului pentru
efectuarea experimentului).
În al doilea rând, apăsarea pe un
buton face parte din acele acțiuni ale minții de natură reflexivă-ce ţin de
subconștient (sunt tipare repetitive învățate /automatisme/comportamente
preprogramate/obiceiuri) și e firesc să nu se facă apel la partea conștientă.
Acest tip de acțiune se rezumă la relația de tip stimul-răspuns, fiind vorba
despre un comportament reflexiv complex. ( să nu uităm: „Capacitatea minții
conștiente de a anula comportamentele preprogramate ale minții subconștiente
constituie fundamentul liberului arbitru” Dr. Bruce H. Lipton).
Dacă pentru subiecții acestui experiment era pentru prima dată în viața
lor când ar fi apăsat pe un buton, această cerință de apăsare a butonului
ar fi activat mai întâi partea conștientă a minții (dacă se repetă acțiunea,
mintea va prelucra acest lucru și va face trecerea din registrul conștient al
minții în cel subconștient și de acolo în conștiința eului/egoului său -după
cum știm deja: „ Pe măsură ce învățăm ceva, pentru a deveni eficienți,
creierul îl transferă din registrul conștient în cel subconștient.”- dl
Ducan . La fel și cu privire la decizia de apăsare a butonului când cu mâna
dreaptă când cu mâna stângă, dacă era pentru prima dată, era activată mai întâi
partea conștientă a minții fiindcă ar fi fost o informație nouă pentru sinele
lor, dar în acest experiment nu este cazul deoarece voluntarii învățaseră
demult acest lucru ( noi zilnic alegem să apăsăm când cu mâna dreaptă când cu
mâna stângă pe butoane în diverse circumstanțe - acest lucru s-a transformat
într-un automatism/reflex - sinele acționează în acest caz prin subconștient
mai întâi și după prin partea conștientă sau după caz sinele acționează doar la
nivel de subconștient ne mai fiind necesar ca informația să treacă prin partea
conștientă). De ce procedează în acest mod creierul? „Acest mod de comportament
este o expresie a adaptării creierului pentru eficientizarea funcționării sale”
dl Dulcan Constantin. De aceea, cercetătorii din experimentul citat au conchis
că acțiunea subiecților de apăsare a butonului când cu mâna dreaptă, când cu
mâna stângă se manifestă mai întâi la nivel de subconștient și după 7 secunde
devin conștienți de acest aspect. În aceste 7 secunde trebuie să decidă dacă
vor sau nu să savârșească acțiunea dată de către subconștient.
Ne reamintim de conștiință. „Conștiința este cea care își alege suportul
biochimic și rețelele neuronale prin care "vrea" să se exprime”(Dulcan
Costantin). „Conștiința este un „organ de simț” nou dezvoltat ce ne observă
comportamentele și emoțiile.[...] Ea poate observa orice comportament
programat/ de tip refelx în care suntem angajați, îl poate evalua și poate
decide, în mod conștient, să modifice programul. Putem să alegem în mod activ
cum să reacționăm la majoritatea semnalelor din mediu și dacă vrem să
reacționăm sau nu.”( Dr. Bruce H. Lipton).
În creștinism "conștiința este
ochiul chipului prin care se observă binele ce trebuie împlinit. Ea poate fi
numită și urechea cu care chipul lui Dumnezeu din om aude și păstrează viu în
sine glasul lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, conștiința este organul spiritual
după care chipul se orientează atunci când trebuie să împlinească sau să evite
o faptă. Conștiința luminează pe deplin mintea și o obligă să facă deosebirea
între bine și rău”20.
Rămâne întrebarea: de ce, în acest experiment, savanții
pot prezice mână pe care o vor folosi voluntarii cu 7 secunde înainte ca
aceștia să ajungă la o decizie conștientă?
Simplu. Pentru că, în acest caz, intenția de-a alege cu ce mână să apese
butonul este o acțiune care se manifestă la nivelul subconștientului și asta
este ceea ce se numește intenție prealabilă. Fiind o acțiune pe care o repetăm
mereu (învățată bine) „alegem” în mod reflexiv/instinctiv cu care mâna vom
apăsa butonul ( „decizia ”prealabilă). Informațiile sunt preluate de către
subconștient din memoria noastră, unde aceste reflexe au fost înmagazinate.
După urmează acțiunea în sine de-a alege, alegerea propriu-zisă . Aceasta fiind
intenția de acțiune ( decizia activă). La acest nivel intervine liberul
arbitru/voința liberă. Din acest moment, subiectul devine conștient fiindcă
conștiința analizează ceea ce vine din subconștient -aceea „alegere” reflexivă
/instinctivă -, și în baza liberului arbitru decide dacă „intenția prealabilă”
se va concretiza prin mana x sau y. Subiectul uman este sau nu de acord (alege
) cu ceea ce vine de la subconștient, iar pentru experimentul descris mai sus,
subiecții au fost de acord cu ceea ce creierul le-a pregătit la nivel de
subconștient, rezultând apăsarea butonului cu mâna pe care au voit să o
folosească - întreg mecanismul/procesul de la intenția prealabilă până la cea
de acțiune (conștientă) a durat 7 secunde, iar în exemplu dnei Angela Sirigiu a
fost doar de câteva milisecunde. Amintim ce spune dl. Dulcan:„Noi dispunem
de o libertate: aceea de a refuza sau accepta ceea ce creierul vrea să decidă”.
Deci, savanții pot descoperi prin experimentul lui Benjamin Libet drumul de la
„ceea ce creierul vrea să decidă” până la acțiunea conștientă a subiectului
uman de a refuza sau accepta ceea ce creierul vrea să decidă.
- „ceea ce creierul vrea să decidă” este intenția prealabilă
-„Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza sau accepta” - intenția
de acțiune
Să nu ne uimească faptul că decizia prealabilă de la nivelul
subconștientului precede alegerea propriu-zisă de la nivelul conștientului.
Voința trebuie să decidă în baza a ceva, nu în lipsa ceva -ului. Dacă nu există
ceva înainte de voință, voința în sine nu ar mai avea cum să se afirme și nu ar
mai avea nicio valoare în sine. De aceea se vorbește despre autonomia voinței.
Autonom poți fi doar față de ceva sau față de cineva. Prin urmare, nu este vreo
problemă că voința omului este precedată de ceva, ci din contră acest lucru
evidențiază acțiunea liberului arbitru, îi dă sens. Un exemplu concludent pentru
creștin vine chiar din războiul nevăzut la care ia parte în fiecare clipă. Din
acest război descoperim că există anumite etape ale ispitirii. Iar aceasta
sunt: momeala, sugestia sau atacul; însoțirea, consimțământul sau conlucrarea;
învoirea; robia și patima . Primul atac prin care diavolul încearcă să îl
ademenească pe om este momeala sau sugestia care precede acțiunea liberului
arbitru. Momeala este „o mișcare fără imagini a inimii” după sfântul Marcu
ascetul. Mai exact, sugestia este orice gând, imagine, senzație, amintire a
unei plăceri trecute, care îi trece prin cap omului. În acest stagiu gândul nu
este păcătos deoarece este numai un gând simplu insuflat de către diavol
omului. El devine păcătos în momentul când apare consimțirea cu acesta. Iar omul
consimte în funcție de liberul său arbitru în baza a ceva. Dacă acceptă sau nu
ispita și în funcție de acest lucru omul săvârșește păcatul sau fapta
bună/virtutea creștină. Ispita apare mai întâi și apoi omul devine conștient și
poate să ia decizia cea mai bună sau mai puțin bună.
Din cele expuse până în acest moment,
rezultă, în mod evident, că lumea științelor exacte, mai exact a
neuroștiințelor, nu pot furniza vreun argument științific/dovadă/fapt
științific care ar putea să susțină viziunea sumbră a determinismului
fizic cu privire la voința liberă. Demersul lor, de a folosi experimentul de
tip Libet pentru a demostra iluzia voinței libere, este supus eșecului și
penibilui pentru simplu fapt că experimentul în sine " nu se ocupă de felul
în care și de momentul în care se iau deciziile cognitive". Reiau
citatul dl. Harvey McMahon:
„Nu există o paradigmă experimentală pură pentru a testa liberul- arbitru
ca alegere semnificativă. Astfel, deși experimentul de tip Libet este invocat
adesea pentru a susține că nu avem o voință liberă și s-ar putea foarte bine să
ajute la explicarea felului în care creierul poate lua decizii care nu invocă
cunoașterea activă sau pregătește luarea deciziilor, nu se ocupă de felul în
care și de momentul în care se iau deciziile cognitive.”21
Dar ce este liberul arbitru/voința liberă?
Voia liberă este puterea sufletească ( nu trupească) pe care omul
o are chiar de la creare și prin care el se poate hotărî fără nici o silă
pentru o faptă sau pentru alta. În temeiul acestei puteri, fiecare om este, el
singur si nu altcineva, săvârșitorul și stăpânul faptelor sale. Voia libera
este singurul dar asupra căruia omul are stăpânire deplină. - link
Omul,singurul subiect moral,
nu ia decizii în funcție de "lumea" chimică/neuronală, ci în funcție
de "lumea" morală (conștiința morală). Liberul arbitru nu este o
parte a unui organ, o substanță chimică din organism, nu ține de materie, nu
este o parte a acesteia, nu are corporalitate, ci ține de suflet, iar sufletul
este o substanță imaterială ( spirituală), vie, reală, simplă (necompusă) și
nemuritoare ( sufletul străbate trupul și este legat de el, dar transcende și
depășește materialitatea trupului). Liberul arbitru face parte din
"lumea" morală și nu din "lumea" fizică cea cu legitățile
naturale -cauzale. Voința noastră trece prin egoul nostru. Egoul nostru/eul
nostru ( acesta ne conferă identitatea de sine) , în baza liberului arbitru,
decide ce este bine sau nu. În cauzalitatea existentă inerentă vieții umane
avem posibilitatea de acționa în mod liber pentru simplu fapt că omul nu este
constrâns de legăturile cauzale. Voia nu depinde de condițiile exterioare de viață
sau de reacțiile biochimice ale organismului uman. Are o autonomie de sine, nu
poate fi condiționată de către acestea. Desigur, nu este vorba despre o
libertate absolută ( aceasta aparține lui Dumnezeu - Cel Necreat) ci despre una
relativă în calitate de creatură deoarece avem limitele noastre inerente firii
noastre create, dar este reală, nu ireală/iluzorie, există și avem tot
controlul asupra ei. Plus că avem putința de a o îmbunătăți și desăvârși prin
harul necreat a Sfântului Duh. Ea este un element aceea ce creștinul numește
chipul lui Dumnezeu din om. Ca element al chipului, voința are menirea de a
transpune lucrarea rațiunii în practică, precum și de-a o încuraja în progresul
cugetări sănătoase. Ea este expresia întregului eu în acțiunea de deschidere
față de lucrarea binelui (a harului). Voința nu poate fi detașată de celelalte
elemente ale ființei, ea reprezentând, de fapt, tensiunea întregii noastre
persoane. Rațiunea umană însăși, care este implicată îndeaproape în ceea ce
hotărâm să facem sau să nu facem, face parte din suflet, din supranatural( la
fel și conștiința). Dovada cea mai mare că omul este înzestrat cu voință liberă
este însăși dragostea/iubirea altruistă fiindcă dragostea, care recapitulează
toate virtuțile, virtute a voinței este. Prin urmare, eul nostru + conștiința
de sine/conștiința morală+ rațiunea+ voința liberă sunt cele care fac diferența
dintre om și animal, cel din urmă acționând instinctiv, fiind condus doar de
către instincte.
Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre voință, ca putere sufletească de
acțiune a omului afirmă: "Trebuie să se știe că în suflet a fost sădită
o putere care dorește ceea ce este conform naturii și care le ține pe toate
cele care sunt în chip esențial legate de fire. Această putere se numește voință
(thelisis). Ființa dorește să existe, să trăiască și să se miște spiritual și
sensual, râvnind după propria sa existență naturală și deplină. Dorința
ființelor neraționale, pentru că nu este rațională, nu se numește voire/voință.
Iar voința (v(b)ulisis) este un anumit fel de voire naturală, adică o dorință
naturală și rațională a unui lucru. Căci puterea de a dori în mod rațional se
află în sufletul oamenilor. Așadar, când dorința rațională se mișcă în mod
rațional către un lucru, se numește voință (v(b)ulisis), căci voința este
dorință și un elan rațional către un lucru". 22
Dacă liberul arbitru ar fi
o simplă iluzie atunci rațiunea ar fi fără conținut. Mintea și rațiunea
sunt legate inevitabil de libertatea voinței și de libertatea de alegere a
omului, care îi dau posibilitatea să înfăptuiască atât binele cât și răul.
Deci, voința, ca putere sufletească, în lucrarea ei este strâns legată de
activitatea minții și a rațiunii.
Din perspectivă creștină, un egou liber nu este un sine care face orice
își dorește, ci un subiect cu adevărat liber se eliberează de limitările
interne care îl obligă să se închidă în sine facându-l robul tuturor
înclinaților și pornirilor egocentriste. În creștinism medicamentul constă în
acțiunea de tăiere a voii de suprafață (cea care corupe voința autentică
liberă) . Tăierea voii este de fapt eliberarea sinelui de condiționările care
îl determină să acționeze necorespunzător și care animă puterile sufletești în
mod pătimaș îndemnând pe om să se slujească mai mult pe sine decât să slujească
lui Dumnezeu și pe semeni săi. Prin lepădarea de sine se elimină „rezidurile”
eului deschizând-ul pe acesta spre comuniunea cu Dumnezeu și cu semeni săi și
în același timp și-l ridică la adevărata valoare- redescoperirea sinelui- sine
care tânjește după Creatorul Său, după unirea cu Dumnezeu cel Treimic. Sinele
este el „însuși” și este cu adevărat liber atunci când rămâne în dialog și
lucrează pentru un altul, când se jertfește pentru altcineva când stă în strânsă
legătură ( comuniune) cu aproapele și cu Hristos Dumnezeu „căci cine va voi
să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine și
pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”.
În încheiere, în loc de obișnuita concluzie, voi reda cu mare drag
cuvintele dl. Alvin Plantinga:
„O persoană este liberă să ducă la îndeplinire acțiunea respectivă și
liberă să renunțe să o facă; niciun fel de condiții anterioare și/sau legi
cauzale nu determină dacă el va face acțiunea sau dacă nu o va face. Este în
puterea lui, la momentul în cauză, să facă acțiunea respectivă și este în
puterea lui să se abțină să o facă."23
Articole pe aceeași temă:
https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/libertate-liber-arbitru-o-confuzie-frecventa
https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/despre-libertate
https://www.crestinortodox.ro/morala/libertatea-omului-alegerea-intre-spiritual-material-135122.html
https://contramundum.ro/2020/01/20/liberul-arbitru-si-libertatea
https://www.crestinortodox.ro/morala/morala-ortodoxa-morala-existentei-a-legilor-70866.html
https://www.crestinortodox.ro/editoriale/libertate-iubire-70187.html
https://www.crestinortodox.ro/morala/morala-ortodoxa-70825.html
https://www.crestinortodox.ro/editoriale/libertatea-omului-suveran-peste-tine-insuti-70184.html
https://ortodoxiatinerilor.ro/catehism/ce-este-voia-libera-a-omului/
https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/asemanarea-dintre-religie-morala
https://doarortodox.com/2012/09/17/dogma-si-morala/
https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/catehezele-orele-de-religie-si-edificarea-morala/
https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-este-libertatea
Note de subsol/ Bibliografie :
- https://www.bibliaortodoxa.ro/
[1] S. Hawking și L.Mlodinow, The Grand Design,Londra, Bantam Press,2010,p.45
apud John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,2019, p.
33.
[2] R. Dawkins , Out of Eden, New York, Basic Books, 1992, p.133 apud John C.
Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,2019, p.34.
[3] https://www.youtube.com/watch?v=UTu5NaKXoIY ora 16:00, accesat în data de
04.03.2022.
[4] S. Harris, The Moral Landscape , New York, Free Press,2010, p. 102-112 apud
John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,2019, p.34.
[5] John C. Lennox, Poate știința explica totul?, Ed. Neword Press, 2019,
p.36-37.
[6] Ibidem, p. 39.
[7] John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword Press,Arad,201, pp.
23-24;26;35-36;37;38;39-40.
[8] Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist: teologia arhim. Sofronie,
trad. Ioan I Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p.84-85.
[9] H. McMahon, „How free is our free- will?”, Cambridge Papers, vol. 25, nr.
2, iunie 2016 apud John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword
Press,Arad,2019, p. 37.
[10] Dr. Dumitru Constantin-Dulcan, În căutarea sensului pierdut, vol. II,Ed.
Eikon,2008, p.96.
[11] Dr. Bruce H. Lipton, Biologia credinței: eliberarea puterii conștiinței, a
materiei și a miracolelor, trad. Ana-Maria Datcu, Ed. For You, București, 2017,
p.196.
[12] Ibidem, p.196.
[13] Ibidem, pp. 195-196.
[14] Ibidem, p.196.
[15] Dr. Dumitru Constantin-Dulcan, În căutarea sensului pierdut, vol. II, Ed.
Eikon,2008, p.93-94.
[16] Ibidem, pp.94-96.
[17] Ibidem, pp.96-101.
[18] Dr. Dumitru Constantin-Dulcan, Inteligența Materiei, Ed. Eikon, 2008,
p.86; p.391.
[19] Sfântul Luca al Crimeii, Știința și Religie, trad. Denis Chiriac, Ed.
Doxologia, Iași, pp.49-50.
[20] Stan Nicolae Răzvan, Antropologia din perspectivă histologică, Ed.
Doxologia, 2021, p. 138.
[21] H. McMahon, „How free is our free- will?”, Cambridge Papers, vol. 25, nr.
2, iunie 2016 apud John C. Lennox, Destinat pentru a crede?,Ed. Neword
Press,Arad,2019, p. 37
[22] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , II, 22,p. 144 și 145 apud Arhid. Prof.
Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Dogmatica ortodoxă. Manual
pentru seminariile teologice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, pp.134-135.
[23] A. Plantinga, God and Other minds , Grand Rapids, Eerdmans, 1977, p. 132
apud John C. Lennox, Destinat pentru a crede?, Ed. Neword Press, 2019, p.42